Predica de pe Munte nu i-a făcut pe farisei doar să cadă pe gînduri, ci cred că i-a și înfuriat la culme.
„… dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Există o neprihănire și o sfințenie falsă!
Isus a adresat mesajul acesta ascultătorilor, dar și ucenicilor Săi.
Versetul de mai sus a captat cu siguranță atenția mulțimii, ridicînd-o în picioare. Fariseii și cărturarii se întreceau în strictețe. Ei au transformat Legea lui Dumnezeu în 613 reguli – 248 de porunci și 365 de interdicții – pe care le-au întărit cu 1521 de amendamente.
Pentru a nu anula a treia poruncă, „Să nu iei în deșert Numele Domnului”, au refuzat să mai pronunțe numele lui Dumnezeu. Pentru a evita ispita sexuală, obișnuiau să-și plece capul ca să nu se uite la femei. Cei mai zăpăciți și extremiști dintre ei, erau cunoscuți sub numele de „farisei însîngerați” pentru că se loveau mereu cu capul de pereți, de stîlpi, etc. Pentru a nu pîngări Sabatul, au scos în afara Legii 39 de activități considerate „munci”. Cum ar fi putut neprihănirea unui om de rînd să depășească neprihănirea unor „profesioniști ai sfințeniei?”
În Predica de pe Munte, Isus a dat o Lege imposibil de împlinit și ne-a însărcinat pe noi s-o împlinim. E paradoxal!
Toma d”Aquino a împărțit învățăturile lui Isus în Precepte și Sfaturi, numite în termeni moderni: Cerințe și Sugestii. Mai tîrziu, Biserica Catolică, va clasifica diferențierile lui d”Aquino în două categorii: păcate de moarte și păcate scuzabile.
Martin Luther a interpretat Predica de pe Munte în felul său propriu. El a spus că creștinii au o dublă cetățenie: una în Împărăția lui Hristos și una în împărăția lumii. Caracterul extrem al Predicii de pe Munte se aplică exclusiv în Împărăția lui Hristos, nu și în cea a lumii. Astfel, creștinii trebuie să învețe să deosebească guvernul de persoană: un soldat creștin, să zicem, trebuie să execute ordinul de a lupta și de a ucide, chiar dacă legea iubirii este în inima sa. Etc.
În zilele lui Luther, diferite mișcări anabaptiste au ales o raportare radical diferită. Ei au spus că toate aceste încercări de a modera poruncile directe ale lui Isus sunt greșite. Poruncile lui Isus trebuie urmate, pe cît posibil, cuvînt cu cuvînt. În consecință, mii de anabaptiști au fost uciși în Europa, Anglia și Rusia, și mulți dintre supraviețuitori au ales să traverseze oceanul, în America, unde au încercat să înființeze colonii și comunități pe baza principiilor Predicii de pe Munte.
În ce-i privește pe anabaptiști și pe alții care au aplicat în spiritul literei Predica de pe Munte, reacția lor nonviolentă la persecuție rămîne unul dintre momentele luminoase ale istoriei bisericii. Totuși, ei înșiși și-au recunoscut neputința de a împlini ad litteram toate poruncile din Predica de pe Munte.
Lev Tostoi, celebru scriitor rus, s-a silit în zadar să împlinească idealurile etice din Predica de pe Munte, dar n-a reușit. Și-a vîndut tot ce avea, punîndu-și în pericol propria-i familie, dar făcînd fapte nobile.
Uneori Tolstoi reușea să facă un mare bine. Astfel, după o perioadă lungă de inactivitate, a scris ultimul său roman, Învierea, la vîrsta de 71 de ani, pentru a ajuta o grupare de anabptiști, numiți duhodori, supusă persecuției țarului, cărora le-a donat toate sumele încasate ca drept de autor, pentru a le plăti emigrarea în Canada.
Filozofia lui de non-violență, preluată direct din predica de pe Munte, i-a supraviețuit prin impactul pe care l-a avut asupra adepților ideologiei sale: Gandhi și Marti Luther King Jr. Tolstoi nu a reușit să pună în practică ceea ce a predicat. Soția sa la descris: „Are atît de puțină dragoste autentică; bunătatea lui nu vine din inimă, ci doar din principiile lui. …… nimeni nu va ști că soției sale nu i-a dat nici măcat un moment de răgaz în cei 32 de ani de căsnicie, că niciodată nu a dat un pahar de apă vreunuia dintre copiii lui și nici nu a stat vreodată la patul vreunuia dintre ei …”.
Strădaniile neostenite ale lui Tolstoi de a atinge perfecțiunea nu i-au adus niciodată pacea și seninătatea pe care le căuta. Lev Tolstoi a fost un om profund nefericit. S-a revoltat împotriva Bisericii Ortodoxe ruse din vremea lui, atrăgîndu-și excomunicarea. A trebuit să-și ascundă toate armele de pe proprietate pentru a nu cădea în ispita sinuciderii. În cele din urmă, Tolstoi a renunțat la faima lui, la proprietatea lui, la identitatea lui; a murit ca un vagabond, în gara unui sat.
Tolstoi a încercat să trăiască idealul lui Dumnezeu în viața sa, dar n-a reușit.
Isus însă, niciodată n-a minimalizat idealul lui Dumnezeu. El a zis: „Voi fiți dar desăvîrșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrșit”. Nici Tolstoi, nici Fransisc de Assisi, nici maica Tereza, n-au împlinit pe deplin această poruncă.
Dar același Isus a oferit cu blîndețe har deplin. Isus a iertat o femeie prinsă în adulter, un tîlhar pe cruce, un ucenic care a recidivat, negînd că L-ar fi cunoscut vreodată. L-a reprimit pe Petru, ucenicul trădător recidivist, tocmai pe el, pentru a-i da sarcina de a întemeia Biserica SA, iar apoi S-a îndreptat spre un om numit Saul, un aprig persecutor al creștinilor.
cocardaniel 