Era în cea mai importantă săptămînă a omenirii, Săptămîna Mare, și au venit să-L aresteze pe Domnul. „Când le-a zis Iisus: “Eu sunt”, s-au dat înapoi, căzând la pământ” (Ioan 18:6).
„Eu sunt!” – Acesta este Numele Domnului. (Exod. 3:13 – 14). „… Cu Numele Tău zdrobim pe potrivnicii noştri.” (Psalmul 44:5). „…Tu trânteşti la pământ pe vrăjmaşii Tăi.” (Exod 15:7).
Acest Isus din Nazaret pe care ei L-au arestat, nu era altul decît Creatorul Cerurilor şi al Pămîntului. Acela care ţine toate prin Cuvîntul puterii Sale, dar care aici este Răscumpărătorul.
Auzind ostaşii şi toţi ceilalţi că Isus rosteşte: „Eu sunt!”, cuvînt care arată dumnezeirea veşnică a Lui, nu mă miră deloc faptul că s-au tras înapoi şi au căzut la pămînt, aşa cum scrie în Psalmul 27:2: „Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănânce carnea, tocmai ei – prigonitorii şi vrăjmaşii mei – se clatină şi cad.”
Domnul Isus a vrut să arate celor de atunci şi nouă celor de azi, că EL nu e un om simplu, că ar putea să-Şi nimicească vrăjmaşii numai cu un cuvînt şi că nu puterea lor îl poate prinde, ci El, de bunăvoie Se dă în mîinile lor, ca să fie dus ca jertfă pentru răscumpărarea tuturor păcătoşilor.
Isus voia să arate vrăjmaşilor Săi şi prietenilor Săi, că nu armele îl biruiau, ci EL se dădea în mîinile lor, de bunăvoie „după sfatul hotărît şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 2:23).
Factorul ++++
cocardaniel 