De ce e spațiul întunecat deși este plin de stele strălucitoare

Citesc cu multă atenție articolul de mai jos care m-a pus serios pe gînduri. Redau un fragment din articol:

„Întunericul enigmatic al spațiului, în ciuda faptului că este împânzit cu nenumărate stele, a derutat omenirea de secole. Această enigma cosmică intrigantă este cunoscută sub numele de paradoxul lui Olbers. Află care este motivul pentru care spațiul este întunecat deși este plin de stele strălucitoare …

Distanța este cea care face ca spațiul să fie întunecat în ciuda miliardelor de stele

În consecință, nu există suficiente stele în această bulă limitată pentru a ilumina fiecare linie de vedere. Cerul nopții variază în luminozitate deoarece în anumite direcții stelele sunt vizibile, în timp ce în altele rămân ascunse. În aceste regiuni întunecate, stelele sunt atât de îndepărtate încât lumina lor nu a ajuns încă pe Pământ. În timp, pe măsură ce lumina lor ajunge în cele din urmă la noi, aceste zone întunecate se vor lumina.

Totuși, aici intervine un alt aspect crucial: expansiunea universului. Galaxiile, în special cele aflate la distanțe mari, se îndepărtează de Pământ aproape cu viteza luminii. Această mișcare induce un fenomen cunoscut sub numele de schimbare Doppler, împingând lumina din aceste galaxii în lungimi de undă dincolo de capacitatea ochiului uman de a percepe. Aceasta înseamnă că, chiar dacă s-ar lăsa suficient timp pentru ca lumina să ajungă la noi, tot nu am fi putut să o vedem. Astfel, cerul nopții rămâne incomplet iluminat….”. (Adevărul.Ro).

Există în articolul de mai sus pentru mine o lecție spirituală: Deși, Mîntuitorul a spus că ucenicii Lui (creștinii) sunt lumina lumii, totuși există încă atîta întunerec spiritual în lume. De ce? Suntem și puțini, dar suntem și prea „departe” unii de alții, nu neapărat fizic, ci mai ales spiritual și emoțional. Știți unde ne mai întîlnim rareori? La înmormîntări 😦

Realizez acum că viața, teologia, confesiunea, sistemul piramidal religios din care facem parte, stigmatele pe care le avem, reputația colorată, părerile subiective și antipatiile, etc, ne îndepărtează unii de alții; doar moartea ne mai aduce forțat unii lîngă alții; dar chiar și aici mai mîrîim, însă totuși la înmormîntări ne mai acceptăm, ne mai tolerăm, chiar dacă ne mai aruncăm priviri … Oare n-ar trebui ca tocmai Isus Viața, în care credem și pe care IL vestim, să ne unească, să ne strîngă și să devenim o lumină care să arate puternic Calea spre Cer?

Isus s-a rugat în Ioan 17:21 „Mă rog ca toți să fie una ….” Sperantea mea fermă este că doar rugăciunea lui Isus fiind ascultată, ne mai salvează, că altfel …. 😦 Se pare că pe pămînt nu ne putem suferii, dar oare în Cer vom reuși???

Mai există un verset colosal în Evrei 2:11 peste care trecem prea rapid cu citirea:  „Căci Cel ce sfințește și cei ce sunt sfințiți sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este rușine să-i numească frați”. Lui Isus nu-i este rușine să ne numească frați, oare nouă de ce să ne fie rușine? De ce să ne fie jenă să ne apropiem unii de alțți cu dragoste sacră??? Dacă Isus ne acceptă, oare noi de ce nu ne acceptăm unii pe alții, de ce nu ne ajutăm, nu ne susținem și de ce nu ne ridicăm unii pe alții? Întreb și eu așa …. 😦

Fraților să ne apropiem unii de alți, că doar așa vom risipi întunerecul dens din această lume și Lumina lui Hristos va fi văzută în noi și prin noi! Cine are Duhul lui Hristos se comportă ca Domnul Isus Hristos! 🙂 Cine nu, se comportă în continuare bădăran, răutăcios, respingător, rece, întunecat și distant 😦